Mecanismul de acțiune al cianoacrilaților este fundamental pentru înțelegerea eficacității lor în mediul oral. Monomerii de cianoacrilat polimerizează rapid la contactul cu anioni (cum ar fi ionii hidroxil) prezenți în umiditatea de pe suprafețele țesuturilor, precum saliva sau exsudatul plăgii .

Acest proces formează o peliculă solidă și puternică, care se leagă de țesuturile subiacente . Reacția de polimerizare este exotermă, generând o cantitate mică de căldură, însă formulările de uz medical sunt concepute pentru a minimiza orice disconfort pentru pacient .

Evoluția cianoacrilaților a fost marcată de o cercetare intensă pentru a îmbunătăți biocompatibilitatea.

Primele generații de cianoacrilați, cum ar fi metil- și etil-cianoacrilatul, au prezentat probleme de toxicitate din cauza degradării rapide și a eliberării de formaldehidă, un produs de degradare citotoxic .

Ulterior, au fost dezvoltate variante cu lanțuri mai lungi, precum n-butil-cianoacrilatul și octil-cianoacrilatul, care sunt preferate datorită ratei de degradare mai lente și a producției minime de subproduse toxice, rezultând o biocompatibilitate îmbunătățită .

Aceste derivate demonstrează o integrare superioară cu țesuturile și o reacție inflamatorie minimă. Această evoluție istorică a cianoacrilaților, de la forme inițial citotoxice la variante biocompatibile cu lanț lung, ilustrează un principiu esențial în știința biomaterialelor: o corelație directă între structura moleculară și siguranța clinică.

Nu este vorba doar de faptul că "ce e nou e mai bun", ci de o modificare chimică țintită pentru a atenua reacțiile adverse (cum ar fi eliberarea de formaldehidă) păstrând în același timp proprietățile adezive benefice. Pentru clinicieni, aceasta înseamnă că nu toți cianoacrilații sunt egali și că alegerea produselor bazate pe formulări moderne, biocompatibile (cum ar fi cele de la Cuantum, bazate pe n-butil și n-hexil cianoacrilat), este primordială pentru siguranța pacientului.  

Proprietățile cheie ale cianoacrilaților includ polimerizarea rapidă (între 10-15 secunde pentru unele forme și 30-35 secunde pentru altele) , hemostaza eficientă , un efect bacteriostatic și formarea unei bariere protectoare împotriva factorilor externi .

Mediul umed al cavității orale, care de obicei reprezintă o provocare pentru adezivi, devine un catalizator pentru polimerizarea cianoacrilaților . Acest rol dual al umidității implică o necesitate critică de gestionare controlată a acesteia în timpul aplicării.

Prea multă umiditate poate duce la polimerizare prematură sau la o legătură mai slabă, în timp ce prea puțină (de exemplu, un câmp excesiv de uscat) poate întârzia priza inițială. Această abordare nuanțată a tehnicii de aplicare permite valorificarea proprietăților naturale ale mediului oral, în loc să se lupte împotriva lor.